Simona Halep și-a anunțat retragerea din activitatea de jucătoare la finalul meciului ei din primul tur al Transylvania Open, iar mai apoi ne-a oferit un amplu interviu despre cum a ajuns la această decizie și cum se simte acum că a făcut-o publică.
Simona, când ai știut că te vei retrage?
Când am înțeles că accidentarea la genunchi este gravă și că trebuie să fac implant de cartilaj. Și mi-au spus că recuperarea durează un an, un an și jumătate, și nu-mi garantează că o să pot să performez ca înainte. Obiectivul meu în carieră a fost să nu ajung la operație. Să joc cât se poate de mult, dar să nu ajung la operație, pentru că odată ce te-ai operat nu mai e nimic la fel. Și uite că am reușit să evit, și nu era cazul să mai trag de mine, să rup ceva, ca să… ce, la urma urmelor? Poate că peste un an o să-mi fie dor și o să revin, pentru că vezi câți sportivi revin acum. Dar e bine și pentru mine să o spun, ca să mă eliberez și să privesc altfel viața.
Tenisul meu a fost un tenis foarte fizic. Și emoțional. Sunt o persoană foarte emotivă. Și pentru mine fiecare meci în parte a însemnat foarte mult. Înainte de meci, dureri de stomac, anxietate – e epuizant să treci prin asta. Și sunt foarte realistă. Adică nu pot să zic acum că dacă am fost numărul 1 o să ajung din nou în Top 10. Trebuie să muncești ca un câine ca să ajungi acolo. Și momentan nu mai pot să fac asta.
E felul tău de a arăta cât de mult respecți tenisul, alegând să te retragi dacă nu mai poți să-i dai totul?
Da, bine punctat. Știu că trebuie să respecți tenisul 100 la 100, dându-i totul. Eu mi-am dedicat viața tenisului, iar acum nu mai pot să fac asta. Și nici nu mai vreau. M-am descoperit pe mine în perioada asta – și știu că toată lumea vorbește despre dezvoltare personală, dar chiar e reală. Și a însemnat mult pentru mine să văd și altfel viața, să am o altă perspectivă, să văd ce lucruri sunt importante. Există atâtea probleme, atâtea boli, atâtea persoane dragi care au avut probleme. Dacă aveam 25 de ani și eram încă la început, da, puteam să o iau de la capăt. Dar după tot ce am făcut… M-am așezat la masă cu mine și mi-am spus că nu mai merită să trec prin toate astea și că merită să privesc într-o altă direcție. Și vom vedea ce va fi. Nici eu nu știu ce se va întâmpla. Dar în momentul de față știu că nu mai joc.
Îți imaginai în vreun fel finalul? Te gândeai cum o să fie ziua asta?
Nu. Nu m-am gândit vreodată cum o să fie. Ca în toate lucrurile pe care le-am făcut. Și acum, înainte de turneu, Patrick (n.r. Patrick Ciorcilă, directorul Transylvania Open) m-a întrebat dacă nu vreau să facem o festivitate mare. I-am spus că nu anunț, o să văd. Iar azi, pe teren, am simțit că trebuie să anunț, că nu se mai poate, ce sens are să continui? Și așa am simțit, să fac ceva cât se poate de simplu, pentru că așa mă simt eu în largul meu. Și cred că a fost decizia potrivită.
De ce o să îți fie dor dintre lucrurile frumoase pe care ți le-a dat tenisul?
De adrenalina victoriei. Atunci când câștigi un turneu de Grand Slam simți așa că îți vibrează fiecare părticică din corp, euforia aceea duce creierul într-o zonă unde nu poți să ajungi altfel. Doar sportul te face să simți astfel de lucruri. Dar am vorbit și cu Darren foarte mult despre asta și mi-a zis că nu crede că o să-mi fie dor atât de tare. Dacă vorbești cu sportivi, cu foști mari sportivi, eu cred că ei ar spune că am atins maximul. La corpul meu, la felul meu de a fi emotivă, am trăit lucruri intense și am realizat foarte multe lucruri. Și atunci, nu știu dacă o să-mi fie atât de dor. Eu cred că sunt împăcată și am înțeles că e momentul să merg mai departe.
Ce-ai vrea să păstrezi cu tine din cariera ta?
Absolut tot. Și relele, și deciziile mai puțin bune pe care le-am luat, și pe cele bune, tot. În momentul ăsta, aici, acum – și am trecut prin multe, dezamăgiri, înfrângeri dureroase, tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani – nu simt absolut nimic negativ față de acest sport. Pentru mine a fost o pasiune, a fost un țel în viață. A fost menirea mea. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar asta am făcut. Doar asta am făcut. Și acum îmi dau seama totuși că eu chiar nu am trăit. 30 de ani am trăit numai tenis. Și nu regret, dacă m-aș naște încă o dată aș face la fel, dar îmi place că am puterea să spun stop. Știi? Și să accept că a venit momentul, cu tot ce s-a întâmplat, să zic gata.
Nu am niciun regret, rămân doar cu lucrurile frumoase, rămân cu o împlinire sufletească pe care nici nu mi-aș fi imaginat-o vreodată. Rămân cu două Grand Slam-uri, cu Wimbledon-ul care a fost wow, cu numărul 1 mondial, cu atâtea turnee câștigate. Cum zice Darren: “Ești cea mai bună din istoria tenisului românesc, așa că fii mândră de tine!”. Chiar mi-a scris un mesaj acum, mi-a spus că “Ai făcut-o în stilul tău”. El mi-a spus să fac o festivitate mare, să nu știu ce (Simona râde). I-am spus, nu, Darren, o să fac exact așa cum simt. Ce rost au toate nebuniile și toate astea? Oricum, tenisul rămâne în sufletul meu, eu poate rămân în sufletul fanilor și suporterilor mei… Gata! Trebuie să mergem mai departe.
