Sorana Cîrstea știa că e un moment unic, care nu se va mai repeta. Simțea că anul viitor, cel puțin una dintre jucătoarele care au făcut acea fotografie istorică la petrecerea de început a Transylvania Open 2025, cu aproape toate reprezentantele celei mai bune generații din tenisul feminin românesc, nu va mai juca tenis. Presimțirea ei s-a adeverit mai repede decât se aștepta, iar anunțul făcut de Simona Halep marți seara a emoționat-o profund. „A fost un moment complicat și copleșitor. În momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta, venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul. Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând.”
Colege de generație, carierele lor au evoluat în paralel; au crescut în aceleași condiții, s-au lovit de aceleași lipsuri și dificultăți, s-au bazat mereu pe sprijinul și sacrificiul părinților, au ajuns prin forțe proprii în vârful unui sport dur și competitiv, unde s-au menținut mulți ani. Retragerea Simonei a fost un prilej de reflecție pentru Sorana, moment care i-a amintit de cum au început, de cum au evoluat, de tot ce-au reușit.
Vede și ea linia de sosire, a și vorbit despre ea, dar Sorana nu e încă acolo. Se simte încă tânără, competitivă și își dorește încă, uneori poate chiar prea mult. E aceeași dorință care a adus-o aici, care a împins-o mereu de la spate, și care îi propune încă mari obiective. Așa că își mai acordă un an să le îndeplinească.
Cum a fost să joci săptămâna asta la Cluj, în fața publicului de acasă?
A fost extraordinar de frumos, în același timp a fost emoționant. În ultimii ani, nu am mai jucat foarte mult acasă și trebuie să recunosc că am avut mult mai multe emoții decât am în mod normal. Sunt o persoană destul de puternică și reușesc să-mi controlez emoțiile, însă aici au fost în anumite momente copleșitoare, să spun așa. Și a fost o săptămână cu foarte multă încărcătură psihică. Mi-am dorit extrem de mult și așa se întâmplă de multe ori când îți dorești foarte mult, pui prea multă presiune pe tine.
Iar după meci, chiar eram pe bicicletă, îmi făceam recuperarea și l-am întrebat pe antrenorul meu cum pot să fac să-mi doresc mai puțin. A zis că e o întrebare bună, o să revină cu un răspuns. Dar cred că această dorință este și cea care m-a adus aici și m-a făcut să fiu de atâția ani în Top 100, Top 50 și să am această carieră longevivă, pe care nu m-am așteptat niciodată să o am.
Mă uitam și la meciul tău de aici, trebuie să fie dureros să treci prin genul ăsta de înfrângeri.
E foarte dureros, pentru că ești singur, iar în afara săptămânii când ai câștigat turneul, în fiecare săptămână pierzi. Și să treci în fiecare săptămână peste o înfrângere, practic singură, pentru că ești cu echipa, însă la un moment dat, când se termină ziua, te duci în cameră, ești singură, tu cu gândurile tale și știai că poți mai mult, de multe ori rejoci punctele în cap. Mă trezesc de multe ori că am câștigat meciul în vis și când mă trezesc l-am pierdut din nou.
Practic, 24 din 24 sunt ancorată în tenis. Știu că foarte mulți spun că tenisul face parte din viață, nu e viața ta, însă în același timp tenisul îți ocupă 24 din 24, mai ales la nivelul ăsta. Și cred că orice sport de performanță necesită o implicare totală.
Devine mai ușor cu timpul să gestionezi partea asta?
Cu timpul am învățat într-adevăr să gestionez mult mai bine înfrângerile. Dacă atunci când eram mică, două-trei zile plângeam și sufeream. Acum (suferința) s-a redus la ziua respectivă, a doua zi pot să-mi văd de treabă. Într-adevăr, m-am maturizat și am învățat să gestionez lucrurile altfel, sunt mult mai matură, toate reacțiile mele sunt mai controlate, totul este mult mai rațional și logic, însă sunt emoții pe care, indiferent de vârstă, nu poți să le controlezi – sunt acolo în tine și te macină zi de zi.
Apropo de emoția pe care ai simțit-o aici, te-am văzut foarte emoționată și la anunțul de retragere al Simonei, i-ai și transmis un mesaj frumos. Cum ai trăit momentul?
A fost un moment complicat și copleșitor. Când s-a dus să-și îmbrățișeze părinții, atunci mi-am dat seama că este ultimul meci și că va anunța. Am ieșit, eram aici în lounge, am ieșit pe teren din respect. Și în momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta, venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul.
Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând. Și atunci au fost foarte, foarte multe emoții și am fost copleșită, să spun așa. Însă în același timp o felicit pe Simona pentru modul în care a făcut-o și faptul că a făcut acasă această retragere. Simona va avea tot timpul respectul meu pentru ce a realizat, este imens să fii numărul 1 și să câștigi două Grand Slamuri, este visul oricărui jucător.
Cum v-ați motivat și impulsionat una pe alta de-a lungul carierei?
Cred că am fost o generație de aur, să spun așa, a tenisului și ne-am tras una pe alta. Raluca Olaru a fost prima care a intrat în top 100, apoi am fost eu, apoi au început să apară și Simona, Irina. Simona a avut o ascensiune mult mai rapidă decât noi celelalte. Însă, de-a lungul timpului, cred că ne-am tras una pe alta și, văzând că cealaltă reușește, ne-a dat și nouă încredere. Cred că acest lucru a fost benefic tuturor.
În același timp, ce cred eu este că am fost o generație bună, o generație care a crescut cu multă muncă, cu mult chin, fără telefoane, cu dedicație, 24 din 7 de tenis. Mie mi-a plăcut foarte mult și școala, iar părinții mei au fost foarte stricți și cu școala, dar, pe total, am fost o generație bună.
Și care crezi că poate fi moștenirea voastră, ce lăsați în urmă?
Ce lăsăm în urmă? Faptul că se poate. Se poate să vii dintr-un oraș micuț din România, cum sunt eu, din Târgoviște; se poate să vii dintr-o familie fără niciun istoric tenisistic; se poate fără să ai un sistem, se poate fără să ai ajutor financiar, se poate fără un ajutor de la Federație, se poate să ajungi departe. Într-adevăr, cu foarte mult chin din partea părinților. Ei sunt cei care și-au sacrificat viața, la fel cum a spus și Simona, la fel spun și eu, datorită părinților mei sunt aici astăzi. Dar dacă putem să lăsăm ceva în urmă, este acest se poate și această încredere că dacă muncești și-ți dedici viața unui obiectiv, vei reuși.
